TRADIȚII DE ANUL NOU

În spațiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie (Anul Nou civil), 1 martie (Anul Nou agrar) și 1 septembrie (Anul Nou bisericesc). '

'Calendarul popular cuprindea însă și alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morții și renașterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile și obiceiurile calendaristice.'', indică prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, secretar științific al Institutului de Etnografie și Folclor "Constantin Brăiloiu" al Academiei Române, în volumul "Sărbători și obiceiuri românești'', Editura ELION, 2003.

Scenariul amintit putea presupune, printre altele, conform lucrării citate: existența unei perioade în care să se desfășoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinității care moare și renaște anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea și aprinderea rituală a focurilor; jocuri cu măști; sărbători nocturne; egalitatea supușilor cu stăpânii; strigatul peste sat; prevestiri și pronosticuri, jocuri de încercarea norocului; credința deschiderii cerului la miezul nopții de An Nou; întocmirea calendarelor meteorologice; practici pentru alungarea spiritelor malefice și a morților la lăcașurile lor.

 Colindători cu Plugușorul la periferia Bucureștiului. (placa fotografica), 1940.

Foto: (c) Arhiva istorică AGERPRES

În ajunul Anului Nou, în zonele rurale din România, se poate vorbi de trei feluri de colindători: cei ce merg cu "Plugușorul", în cete de trei-cinci-șapte copii sub 15 ani, de dimineață până spre seară; tot cu "Plugușorul, cete de cinci-zece flăcăi, începând cam după amiază până noaptea târziu"; în această categorie sunt cel mult două cete de câte 10-15 persoane, tineri, bărbați căsătoriți, care își împart din timp tot satul; mascați cu măști de urs, cal, cerb, capră etc., măști fantastice, însoțiți de un cântăreț cu fluierul, o pereche de "mire-mireasă", sau alt cuplu, denumirea lor fiind de jieni, uncheși, haiduci, urâți, indică lucrarea ''Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești'', de Romulus Antonescu (2009), ediția digitală 2016 publicată pe http://cimec.ro.

În seara de 31 decembrie, după asfințitul soarelui, cete de flăcăi colindă cu "Plugul mare", tras de boi sau de cai, împodobiți cu colaci, așezați în coarne, și ștergare, tinerii fiind îmbrăcați de sărbătoare (cămăși brodate, pantaloni albi, cingători roșii, chimire, pieptare, cizme și căciuli negre, cei cu rang având căciuli din astrahan), care intră în fiecare gospodărie, pentru a ura sănătate, belșug, fericire în anul ce vine (Transilvania). Lumea iliro-tracă a învestit plugul cu atribute deosebite, notează aceeași lucrare. Un cercetător albanez, în 1982, semnalează confecționarea plugului în luna decembrie, din material tăiat pe lună nouă, când, în timpul primelor trei lovituri de topor date trunchiului, se rostește formula "Tare ca piatra sau fierul, așa să fie lemnul", cu rezonanțe în textul românesc al "Sorcovei''. Și românii au moștenit credințe străvechi, atribuind plugului însușiri miraculoase. În Romanați, la 1 ianuarie, se strâng câte 20 de băieți, iau un plug, trag cu el trei brazde, apoi pun o mămăligă fierbinte între coarnele lui și îl duc înapoi de unde l-au luat. Mămăliga aceasta este considerată de leac și se ține uscată până în anul următor, legată într-o cârpă. Descrierea etapelor muncii agrare care se depune pentru facerea pâinii este similară la toate popoarele, iar elemente care pledează pentru sacralitatea plugului există în folclorul întregii lumi, dar paralelismele respective nu pot servi în nici un fel la identificarea originii "Plugușorului", a cărui structură complexă nu-și află nicăieri replică, evidențiază sursa citată anterior.